Înfăptuirea politicii de dezvoltare regională în România -utopie sau realitate?

Dacă până acum am trecut în revistă câteva noţiuni introductive pentru puţin cunoscătorii din domeniu, propun o trecere în revistă a evoluţiei României în direcţia conturării unei politici de dezvoltare regională aplicabile. Problema se pune în felul următor:

Care este gradul de armonizare internă cu politica de dezvoltare a UE?

Cum pot fi catalogate efectele europenizării din domeniul dezvoltării regionale?

Care este răspunsul românilor: de adaptare reală sau numai formală, de inerţie, de conformare la structurile europene, copierea unor părţi din această politică comunitară numai la insistenţele europenilor etc?

Aştept comentariile şi discuţiile voastre pe această temă!

Politica de dezvoltare regională -definiţii şi aspecte informative

Dezvoltarea regională reprezintă unul dintre obiectivele fundamentale ale UE. Numită şi Politica de Coeziune Economică şi Socială, dezvoltarea regională a fost pentru prima oară definită în Tratatulul Comunităţilor Europene: coeziunea este necesară pentru promovarea ,,dezvoltării armonioase generale’’, obiectivul global constând în ,,reducerea disparităţilor existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale.’’

Coeziunea economică şi socială presupune faptul că dezvoltarea economică şi socială trebuie să se bazeze pe o structură spaţială echilibrată. Se pleacă de la considerentul că dezvoltarea inegală a teritoriilor reflectă slăbiciuni ale întregului, iar ele sunt de neacceptat deoarece, la rândul lor, devin surse de instabilitate economică şi politică în calea dezvolării armonioase a întregului. La origini, politica regională este un mecanism financiar care realizează în practică principiul solidarităţii inter-regionale şi al coeziunii economico-sociale (în perioada 2000-2006, 35% din bugetul UE a fost alocat acestui scop). Ea are o finalitate redistributivă, urmărind şi gestionând fluxurile de venituri din anumite teritorii către altele, conform nevoilor reale ale regiunilor.

Concepţia asupra regiunii este în prezent o idee europeană, unul dintre principiile fundamentale de funcţionare a UE şi o condiţie a reformei administrative din statele membre sau candidate. Termenul de ,,regiune’’ nu are trasate nişte graniţe clare definite, fiind prezentat în variate moduri de-a lungul timpului. Este definit în mod diferit şi de către instituţiile europene. La nivelul Uniunii Europene se foloseşte următoarea definiţie: ,, eşalonul imediat inferior celui al statului’’ sau ,,un teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată, şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic.’’, definire dată mai degrabă din punct de vedere administrativ.

Prin urmare, cadrul de implementare a politicii regionale la nivelul Uniunii Europene este reprezentat de regiuni. În cadrul regiunii, teritoriul este privit ca o unitate spaţial funcţională, caracterizată de inter-relaţii şi dependenţe multiple.

UE respectă modelul de organizare politico-teritorială a fiecărui stat membru şi lasă libertatea de decizie statelor nou aderate să aleagă modelul cel potrivit îndeplinirii obiectivelor politicii de dezvoltare. În momentul de faţă, Nomenclatorul Unităţilor Unitar Statistice (NUTS) face o clasificare a regiunilor statelor membre în funcţie de o serie de valabile socio-economice pe cinci nivele, regiunile reprezentând totodată şi un cadru de culegere a datelor statistice.

Delimitarea conceptuală a politicii de dezvoltare

Politica regională este una dintre cele mai ample politici comune europene datorită misiunii sale de a reduce decalajele economico-sociale existente între regiunile statelor membre. În prezent, varietatea problemelor cu care se confruntă diferite regiuni, atât cele din interiorul UE, cât şi cele din cadrul statelor membre, reprezintă un domeniu central de preocupare. Există o gamă variată de studii de specialitate, tratate şi volume care încearcă de câţiva ani să contureze aria dezvoltării la toate nivelele de organizare şi de răspândire. Cu toate acestea, nu se pot defini clar cele mai ,,adecvate” sau cele mai ,,bune” practici de dezvoltare, îndeosebi datorită specificităţii diferitelor ţări, zone, regiuni, comunităţi, diferite mai ales din punct de vedere cultural, dar şi economic, politic.

În sens larg, dezvoltarea reprezintă un ansamblu de transformări instituţionale produse în cele mai diverse sectoare sociale cu scopul de a creşte performanţele activităţiilor indivizilor. A studia dezvoltarea înseamnă a identifica şi analiza dificultăţile pe care oamenii le întâmpină în eforturile lor de a-şi atinge obiectivele din cadrul activităţilor de actualizare a potenţialului propriu din statul/regiunea/comunitatea de apartenenţă.

Deseori, dezvoltarea este asociată cu modernizarea/progresul: trecerea la o stare superioară celei anterioare semnifică evoluţia societăţii în ansamblu. Modernizarea poate fi concepută ca un fel de solvent universal şi ca mijloc de realizare a dezvoltării, sau ca vârf, punct culminant al dezvoltării.

În sens restrâns, dezvoltarea este procesul prin care resursele (naturale, tehnologice, de capital şi de muncă) sunt utilizate astfel încât să fie atinse anumite criterii de optimalitate: prosperitate individuală şi colectivă, participare socială şi performanţe instituţionale.

Consacrarea ştiinţifică a profilului dezvoltării are loc în secolul al XX-lea, după cel de al II-lea Război Mondial, când are loc naturizarea ştiinţelor sociale şi începe perioada de ,,desfilosofare’’ a abordărilor. Totodată, apar teoriile ,,specifice’’ ale dezvoltării, elaborate fie în cadrul unor discipline sistematice (economie, sociologie, ştiinţe politice), fie interdisciplinar, beneficiind de un câmp teoretic nou. Se remarcă trei teorii principale ale dezvoltării în secolul al XXI-lea: teoria modernizării, teoria dependenţei şi analiza instituţională, completate de teoria sistemului mondial şi de teoria globalizării. În perioada contemporană, contextul cel mai des folosit pentru politica de dezvoltare este asociat dimensiunii regionale sub accepţiunea Uniunii Europene, privit ca principal actor al dezvoltării economice şi sociale.